stranie deşteptare

alergam printre păpădii
apoi printre nămeţi
chemându-te după mine

nu ştiam de-mi răspunzi
şi nici nu conta de mă urmezi
aveam totul
vise
aripi
imensitate

mă jucam cu fantomele roze

astăzi am despăturit anotimpurile
să le scutur

de unde atâtea ninsori

sunt spectatoarea dorinţelor de ieri
trăite astăzi de alţii

totul a devenit banal
adâncul albastru din ochi
arcul de flăcări pe gură
puritatea adevărului din minciuni

te chem cu frică
să nu mă urmezi
am rămas fără vise
aripi
imensitate

nori neiertaţi

ai trădat iubirea silabelor noastre
îngeri rebeli
expulzaţi din veşnicie
lumânări
cu flăcările împletite în
iartă-ne Doamne
aşteptarea a rămas repetentă
la capitolul
îmbrăţişări pe orbită
norii tăi mototoliţi între rime
rămân neiertaţi
pauze
răstignite pe o adresă de email uitată

anii n-au anotimpuri
mugurii potoliţi
au obosit să odrăslească
alb şi verde

bezma silabelor

dacă aprinzi un felinar
crezi că poţi anula noaptea

câte lumânări vei arde
s-alungi întunericul frazei
nu te-am iubit
minţeam

m-am scuturat 
de toate frunzele ruginite
mi-am făcut din nepăsare umbrelă
plouă zilnic 

deschid
când baţi la uşă
pe prag stai 
silueta ruinei

ai rămas în negura
ultimei şoapte

descătuşare

din nou te-ai strecurat
lângă zborul meu
pus în cătuşe

ai zvâcnit dintr-o arteră zdrobită
ţi-ai făcut cuib
în livada neîntinată de toamnă

te verşi ploaie vopsită în roz
printre crăpăturile anotimpurilor mele
să pot culege văzduhul dintre silabe
când îngerii îmi citesc
poeţi uitaţi

mototolesc amintiri
într-un perimetru de amnezie
devin copila cu ochi de cer
aştept să te furişezi din nou
lângă zborul meu
pus în cătuşe 

între noi Calea Lactee

ne-am consumat iubirile
cu orizontul încuiat
între două tăceri
alăptate de clipe

minciunile noastre
cu aromă de vis
s-au colorat în alb-negru

ecoul gândului tău
amuţeşte în mine

între noi creşte Calea Lactee

cu sufletul nud

mă răsfoiam şi calculam
pentru a procura un camuflaj
pe măsura nebuniei mele

pe o pagină necitită
am descoperit
un echivalent al meu
fără mască şi scut

galaxia a devenit
o gară pentru doi

merg pe străzi
cu sufletul nud
fără să-mi pese
de ochii tăi
înfipţi în măduva
amintirilor noastre

mi-am procurat libertate 
din captivitatea reproşului

primăvară pentru o clipă

în zori m-am pomenit la prag
cu prima brumă

toată ziua am fost
crăiasa frunzelor de nuc

în amurg
ograda cocheta cu primăvara

minţea
pentru o doză de soare
pe faţa mea

încă o faţă a minciunii

stăteam vis-a-vis
cu minciunile tale

le serveam la dejun
la prânz
şi la cină

le cunoşteam
culoarea
gustul
şi preţul

cine ţi-a spus
că le-am vrut 
şi pe verso?

ai fugit
ca un câine
cu coada între vine

răzbunarea femeii părăsite

te-i fi bucurat iubite că atât de uşor te-am lăsat să pleci fără devastări prin cronici blesteme şi blasfemii lipsea capitolul "va urma" iubirea nu pleacă imediat şi nici singură cu câte un crâmpei din mine azi am rămas fără ultima ruină încep epilogul de toate vor fi te asigur şi ruj pe gulerul demnităţii tale şi vecina ta nesuferită va afla că-ţi mai sunt dragă şi câinele voi plimba la aceeaşi oră cu soţia ta iar daliile vor fi florile noastre preferate timpul nu ştie să pună punct

dezbrac toamnele

atâta bătaie de cap
am cu toamnele mele

una
îmi sperie cocoşii 
cu aşchii din soare
descălţat de lumină
la prânz îmi fâlfâie semnale de-adio
din unghiuri înfipte în plumb
mă ameninţă 
cu sclavie în deprimare
şi câte şi mai câte


alta
defilează victorioasă
prin resturile de graţie
risipeşte cinic
iluzia becului miop 
de deasupra oglinzii
dibuie pe noptieră
un vis nefinalizat
comprimat în somnifere
şi câte şi mai câte

iar eu
le dezbrac pe tastieră 
îmi fardez trupul
cu polen de taine
şi fac tumbe printre gânduri străine
unde domină fiorul netoamnei

neminciună

nu te mint
înmoi duritatea adevărului
îi scot dinţii
cu care muşcă
să nu te doară
să nu ne certe

sub tălpile noastre
trepte din neminciuni
şi neadevăruri

nu-ţi caut strigătul în astral
e atâta pace în necunoaştere

te iubesc urându-te
zâmbesc peste geamăt

am obosit să mint
vreau acolo
unde adevărul nu doare

dor de Cer

cobor pleoapele
şi scrutez nimicul
vreau să văd
talpa spiralei de lumină

imensitatea vibrează
atât de aproape
însă paralel

urmează să mai cad
din câteva zboruri
să mă împac
cu capriciile solului

nici o zi nu mi se iartă
mai am până să mă nasc
pentru a-mi continua calea

mi-e dor de tine Cerule

toamna din mine

toamna a bătătorit grădina
a alungat porumbeii
a îmbrumat dimineţile
a debusolat programul zilnic


nu mi-a cedat
nici un curcubeu
cu fruntea în furtună


acum s-a apucat de mine


mi-a bătătorit zâmbetul
a alungat visele
a îmbrumat dorinţele
a debusolat paşii tăi spre mine


ah, toamna...

te şterg din mine

astăzi voi şterge
urmele tale 
uitate pe retina mea

voi bandaja năsăditurile
cuvintelor tale
strivite de tăcere

voi muşca din zăpadă
cu buzele încleştate
în orizontul pustiu

voi şterge numele tău
din lista
cântecelor preferate

să nu mai baţi la uşă...

mai sunt

cu duminicile din destin
împletesc cunună de speranţe
s-o îmbraci pe fruntea mea

însă degetele tale
răsfoiesc alte galaxii
şi-mi lasă gândul pustiu

mâine voi sta ţărână
în poarta închisă
mângâindu-ţi talpa-
cununa pieptului meu

vei ţese pânză din rouă
peste pleoapa obosită
de orizontul spart

poate reuşeşti
totuşi
să vii astăzi

rimă pentru ţurţuri

tăcerea se smulge de pe buze
un strigăt înăbușit
sugrumat de degete crispate

o rază de lumină
prin sticla înflorită
taie suspinul iernii

vocalele risipite printre fulgi
se oglindesc în țurțurii
din tăcerea nopții

de aici te aud și mi-e frig
fără aburii din respirația
palmelor tale împreunate

mai aproape

mă frământ cu firul de praf
ce-ți cunoaște călcâiul şi glezna
să fiu mai aproape de tine

mă adăp cu izvorul sărat
ce susură a suspin în oglindă
să fiu mai aproape de gura-ți

mă cuibăresc în gândul  înveşnicit
ce-a pus lacăt la şoaptă
să-ți pot vedea visele

cioplesc icoana ta în venele mele
să mă arunc fără frică în toamnă
de azi vei rămâne în mine

la picioarele tale

m-am încins strâns
cu paşii tăi
ce au trecut fără grabă
prin lumina şovăitoare
a licuriciului obosit
prins de zori
la un mijloc de cale

cu nămolul lipicios
din silabe orfane
mă lipesc de călcâiul tău
sperând să mă porţi
prin tainele viselor
până la prima ploaie ciobănească

învelindu-mi retina
cu gleznele tale
ce au orbit viscolul
din miezul de noapte
mă furişez ca un hoţ
aşteptând să mai treci
încă-odată prin mine
să-ţi sărut talpa
cu care m-am încins...

răspuns

alerg pe verticala
infinitului dintre noi
şi cad vătămat
la un capăt de disperare
risipind o chemare în plus
sub talpa indiferenţei clipelor
ce cimentează spaţiul şi timpul
cărui suntem captivi
încununând un început de săptămână
cu o lacrimă neplânsă
din şoapta mea nerostită-
răspuns la nerăspunsul tău...

seducere

am înfruntat distanţa dintre noi
culegând cioburile de speranţă
exilată în blestemul brumei timpurii

m-am furişat sub perdeaua visului tău
aştept inocent să te deştepţi
din anotimpul primelor înţelepciuni

să-ţi descântec spaima nebuniei
ce te-a pironit în miezul luminei
răpunându-ţi luna şi ploaia de stele
ţi pulsez în venele să te ocrotesc
de victima cuminte din tine
ce ţine-n cătuşe dorinţa

şi aştept resemnat să-mi dai să mă-nfrupt
cu minciuna Evei
din palma ta
de pe gura ta
din sânii tăi...